Şucri

In copilărie,pe vremea când nu aveam nici tabletă,nici telefon mobil,nici măcar televizor,una din preocupările interesante era studierea albumului cu fotografii vechi.Eram fascinata de rochiile frumoase ale doamnelor ,mi se păreau niște prințese.O mai întrebam pe bunica despre personajele din fotografii,dar ea nu avea niciodată timp să stea cu mine și să-mi povestească.Mi-a povestit tatăl meu.El povestea foarte frumos.

Fotografia aceasta mi-a reamintit povestea lui Şucri.Printre vecinii bunicilor era și o familie de turci care aveau un magazin de dulciuri și produse de cofetărie.1948 001

Mireasa aceasta, frumoasa ca o actriță dintr-un film vechi, nu era turcoaică,dar fusese crescuta tot de o familie de turci.Nu-mi amintesc numele ei.După căsătorie ,cei doi s-au stabilit la Sibiu și au avut doi copii.Continuând tradiția familiei, Sucri a răspuns de cofetăriile din Sibiu.

Îmi amintesc de un drum cu trenul la Sibiu,un oraș fabulos pentru copilul de atunci.Tata l-a căutat pe Şucri ,pentru că nu se mai văzuseră de mult timp,dar casa era pustie,cu obloanele închise.Cineva i-a povestit tatălui meu ca Sucri se despărțise de soție și a plecat cu copiii la Ada Kaleh și de acolo în Turcia.

ada_kaleh-preview_0

Mica insulă turcească de pe Dunăre a dispărut ca și cum n-ar fi fost niciodată și aici s-ar putea termina povestea tinerilor din fotografie.Dar povestea mea are și un epilog.

După ani de zile,după ce și-a crescut copiii,i-a dat la studii și i-a căsătorit,Şucri s-a întors în România,în orașul copilăriei.Și-a cumpărat un apartament în oraș, s-a căsătorit și a mai trăit multi ani .

Poate destinul l-a adus pe vechile drumuri.

Salvează

Francisc

         Francisc s-a născut într-o iarna geroasa și cu zăpada mare într-un sat dintre munți.
Când au apucat-o durerile, Ioana și-a trimis bărbatul sa caute în sat o mașina s-o ducă la spital la oraș, ca nu mai vrea sa nască cu moașa ,ca i-a mai murit un copil tot anul ala și l-a jelit pana n-a mai putut și pana i s-a făcut mila lui Dumnezeu de ea și i-a trimis alt copil.   A umblat bărbatul pe la mai multe case, a întrebat șoferii,dar niciunul n-a vrut sa plece noaptea pe zăpada aia mare la spital la 30 de kilometri. Unuia singur i s-a făcut mila ,ca-i născuse și lui nevasta de vreo trei luni și știa cum e. Si a plecat cu camionul la oraș . Ningea grozav ca se apropia Crăciunul și cum treceau ei noaptea pe drumul de munte prin nămeții de zăpada le-a ieșit în drum și o haita de lupi ,dar noroc ca mașina nu s-a poticnit pe sosea.
Când au ajuns  pe la doua noaptea si au dat sa se oprească la poarta spitalului ca sa vadă dacă le deschide cineva, a alunecat camionul ca era  ghețuș acolo și a dărâmat poarta  ,de a trebuit sa o plătească .

Francisc s-a născut cu căița pe cap și doctorul a zis ca o sa fie un copil norocos . Se vede treaba ca Francisc nu trebuia sa se nască acolo in satul acela de munte și numai Dumnezeu l-a trimis acolo ca prea se jelise maica-sa când a pierdut celalalt băiat.
Se bucurase taica-sau ca are băiat si stătuse beat o săptămână.Ioana însă tot ducea frica sa nu-i moara si copilul de i-l trimisese Dumnezeu,cum s-a întâmplat cu celalalt.La câteva zile a venit muma,bunica băiatului , o femeie apriga care crescuse noua copii  . Muma a spus ca trebuie sa vândă copilul  ca sa i se piardă urma și sa nu-l găsească răul.  Au vorbit cu o femeie din sat,Veronica și i l-au vândut pe 2 lei . I l-au dat femeii printr-o fereastra . Veronica i-a pus numele Francisc. Numele asta nu l-a mai purtat nimeni în sat. Toți bărbătii din neamul lor au purtat numele de Nicolae sau Gheorghe și băiatul de a murit chiar așa s-a numit Nicolae Gheorghe și s-ar părea ca din cauza asta  o fi tras și ceva păcate de la strămoși .

           Când a crescut băiatul, părinții au băgat de seama ca nu prea pot pune bază pe el ,că nu prea era bun de muncă , nu-i plăcea nici la pădure ,nici la fân și nici nu prea iubea animalele.  În satul lor de munte, oile și caprele erau viața lor și le îngrijeau mai mult decât pe copii .Se și gândeau părintii- ce-or face cu el ? că nu prea e bun de nimic,cum s-o descurca el în viața ? Nici mâncarea de-o mâncau ei nu prea-i plăcea, nici pădurile prin care mergeau sa adune ciuperci și zmeura nu le îndrăgea.  Ce-o fi cu băiatul asta ?

Francisc și-a descoperit repede drumul. In școala generala era cel mai bun la matematică și când îl întreba învățătorul de unde a știut el să facă problemele alea cu calcule complicate fără să-l învețe nimeni,a răspuns simplu – „din capul meu”. Iar într-o zi ,când ,răcit rău ,era internat la spitalul care se construise în comună, s-a plictisit el să stea în rezervă și a fugit în pijama și s-a dus la școală. S-au crucit toți,cum să-ți fie așa dragă școala încât să te duci în pijama?
Dacă au văzut așa ,părinții s-au gândit că o fi ceva de capul lui și să-l dea mai departe la școală . Si așa a plecat el la cea mai buna școala din județ la 12 ani și de-atunci plecat a fost.
Când a ajuns la oraș parca se întorsese acasă. Stătea la un unchi care mai găzduise și alte generații de copii din neam.Lui Francisc îi plăceau străzile aglomerate , mașinile, magazinele și-i mai plăcea și fotbalul.
Era slăbuț, foarte blond și la început colegii de clasa au mai râs de el că era venit de la țară și mai spunea cuvinte ca pe la el pe acasă. Cu timpul, le-a câștigat respectul, pentru ca era foarte bun la fotbal și a fost selectat pentru echipa de juniori a orașului. S-a împrietenit repede cu băieții de la bloc și toată lumea l-a acceptat, pentru că deși era cel mai bun la matematică ,nu era un tocilar.
Când a venit vremea să meargă la liceu, l-a convins pe taică-său  că cel mai bun liceu e la București și el trebuie neapărat sa meargă acolo. Era un liceu la care învățau majoritatea sportivilor și antrenorul lui i-a dat recomandare. Visa să devină un mare fotbalist.
A intrat într-o echipa buna din capitală , cu școală mergea așa și așa, că nu prea avea timp de învățat, dar la matematică era tot cel mai bun.Profesorul de matematică  , autor de manuale și culegeri ,a văzut cu cine are de-a face și îl scotea zilnic la tablă. Îl mai ironiza, îl mai lua la o bere, iîi mai ardea câte una , l-a făcut pâna la urmă să învețe matematica pentru care avea un real talent..

Când venea în vacanță, prietenii din sat îl priveau ca pe o vedeta și el le povestea tot felul de minuni din capitală,jumătate reale,jumătate inventate. Am uitat sa va spun că avea o imaginație bogata și îi plăcea să înflorească lucrurile când povestea și după un timp credea și el ce spunea.
Vedeta cum era ,tot îl luau părinții la strânsul fânului, prin munți la cules zmeura și afine,ca sa mai facă și ei un ban . Avea el bursă, dar tot mai trebuiau niște bani dacă a vrut să învețe în capitală.
Uneori părinților la părea rău  ca nu era ca ceilalți,se uitau la băieții vecinilor, erau de ajutor în gospodărie, aveau grijă de animale,mergeau la coasă și la sapă,  se pricepeau și la tâmplărie și la zidărie, tot ce e nevoie la casa omului.Francisc obosea după o jumătate de ora la fân, i se umfla o mâna,îl apuca durerea de cap sau dacă trebuia sa bată un cui,precis se lovea peste degete cu ciocanul. Muma ,bunica băiatului,îi lua apărarea  „Domnul are socotelile lui și necunoscute-i sunt căile,poate  băiatul ăsta ajunge om mare „.
Dacă zicea muma așa… ei ce sa mai zică ?
Muma ,după ce crescuse toți cei noua copii se angajase  ca sa aibă și ea pensioara ei. Si nu-și găsise vreo slujbă ușoară, era o cale ferata care trecea prin comuna și transporta minereu sau bușteni și ea se angajase în echipa care o întreținea, iarna curățau zăpada , primăvara adunau pietrele aduse de torenți.  Toata viața a purtat hainele care se cuveneau  :  ia cusuta de mâna ei, basmaua neagra, șosetele și vesta de lâna împletite de ea. Si când mergea la copii la oraș, ea nu-și lăsa portul.

Într-o toamna ,înainte de plecarea la școala, l-a luat muma pe Francisc și a plecat cu el să se roage la mănăstire.Era o mânăstire între munți la care se ajungea greu . După ce au coborât din autobuz au mai mers vreo 10 kilometri pe jos.   Era pe vremea comuniștilor și oamenii mergeau mai cu fereala la biserică și copiilor li se  spunea la școala ca tot ce ține de biserică și credință sunt prostii. Știința a dovedit că omul se trage din maimuță și bisericile au fost inventate ca să-i prosteasca pe oameni, și   să-i facă ascultători.
La mânăstire  s-a rugat muma pentru el și l-a învățat și pe el să se roage  . I-a spus ca dacă în viață îi va fi greu , că plecat de acasă de mic nu-i e ușor,să se roage la Maica Domnului și precis îl va ajuta și-l va feri de tot ce e rău.Acolo era și un preot cu har. Francisc nu știa ce înseamnă asta, dar a înghețat când preotul i-a spus câteva cuvinte din care și-a dat seama că știe totul despre el. Era ca atunci în copilărie când l-au pus la un aparat și i-au făcut o fotografie în care i se vedeau oasele. Preotul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe cap și i-a spus „ ai sa ajungi departe cu învățătura ,dar ai grija sa nu te abați de la calea cea dreapta.”

La întoarcere se simțea mai ușor. Cum mergeau ei la vale se simțea așa de ușor că ar fi putut zbura.

A ținut minte drumul acesta și ,mult mai târziu, când a avut probleme din care nu știa cum să mai iasă ,s-a dus acolo la mânăstirea dintre munți și i s-au limpezit gândurile și a știut ce are de făcut.

Amintirile mele agrare

1.

Alerg pentru a  nu întârzia la liceu. Îmi verific instinctiv cordeluța de plastic care îmi ține părul și emblema  pe care este trecut numărul matricol și numele liceului. In fața porții liceului mă opresc să-mi trag uniforma mai spre genunchi. Din curtea liceului se aude deja imnul național. Elevii s-au aliniat pentru gimnastica de înviorare în stil coreean. Mă strecor și mă aliniez printre ceilalți elevi sperând sa fiu invizibila . Directorul liceului cu statura lui masiva se apropie de poartă și începe să strige fără a mai avea nevoie de megafon .

– Bă tâmpitule ! la ce ora am spus sa fiți în curtea scolii ?

Nefericitul prins astăzi și-a aranjat părul cu fixativ pentru a nu atrage atenția directorului, dar degeaba.

– Bă, ce e cu părul ăsta? Mâine  să vii la mine cu tac-tu de mâna, tuns!.

Cu tac-tu tuns! – adăuga și „golanii” care asista la scenă.

Trag de uniformă să pară mai lunga.  Aliniați facem câteva mișcări de înviorare în scârba.

Directorul ne face semn să ne apropiem de scările pe care își va ține cuvântarea.

– Mâine la ora 7 să veniți îmbrăcați de muncă. Practica agricola se va face la cules de mere. Nu râde prostovane, că nu e de râs. Să nu mă faceți de râs , să vă faceți norma.

Nu este prima dată când avem activități în agricultură. IAS-urile ne așteaptă .

A doua zi dimineața  ne-am adunat în curtea liceului și am pornit, însoțiți de câțiva profesori, semi-încolonați ,spre livezile de la marginea orașului. Si activitatea asta are avantajele ei. Suntem  îmbrăcați cat mai pestriț,(stil hippie sperăm noi, dornici să fim în pas cu lumea în care trăim și pe care o cunoaștem doar din reviste sau filme ). Mi-am lăsat și eu părul lung despletit în bătaia vântului. La activitățile agricole nu ne mai stresează nimeni cu uniforma, părul legat, panglica alba pe cap și alte chestii din astea de înregimentare și uniformizare. Traversăm tot orașul. Mergem încet târându-ne picioarele ca să tragem de timp. Septembrie cald, dealuri frumoase, ascultăm muzică la un casetofon pe baterii –Deep Purple – Sweet child in time. Muzica e înregistrată de la posturi de radio străine. Daca ar fi după director, am asculta cântece patriotice.

Adun merele in lădițe. Un băiat se oferă să mă ajute sa car lădițele la capătul rândului. E un băiat mai mare pe care l-am observat pe holurile liceului ,dar cum eu mă simțeam invizibilă în uniformă, credeam ca nu m-a observat. Avem o pauză ca să  mâncăm pachetul adus de acasă. Ne așezam pe iarba.  Băiatul îmi zâmbește și mă privește cu ochii mari și verzi.

 

  1. București câțiva ani mai târziu.

Mă aranjez în oglinda. Putin fard de pleoape bleu. Am o rochie foarte frumoasa, din pânza topită turcoaz și sandale romane. La doua străzi distanta e Aula Academiei de Științe Economice în care se va face deschiderea noului an universitar. Mă grăbesc să nu întârzii.

Sala e foarte frumoasă,cu pictura murală ca o catedrală. Rectorul ține un discurs motivant.

Mă simt bine. In sfârșit studentă. Visez cu ochii deschiși – sunt în București,aici e capitala,voi avea posibilitatea să cunosc oameni deosebiți, nu ca în provincie,voi merge la spectacole de teatru, la expoziții de pictura, la concerte  ….

La sfârșitul ceremoniei Rectorul face un anunț scurt pe un alt ton :

– După cum știți probabil, avem datoria cetățenească să ajutăm la strângerea recoltei. Practica agricolă a studenților din anul întâi se face timp de o luna de zile în localitățile  Roseţi pentru fete si Ostrov pentru băieți.

Început de octombrie cald.  De jur împrejur porumb. Parca toată planeta ar fi  o imensă plantație de porumb și oricât ai merge , în orice direcție, nu vei vedea decât porumb. La cantină cineva a pus muzica la boxe. Cânta Bee Gees o melodie in voga.

 

11071718_1446324835662564_7761394186053989195_n

Yvonne

Nu sunt o persoana sociabila.În copilărie îmi găseam adevărații prieteni în cărți. Descopeream cu uimire că în alte colțuri ale acestei lumi erau oameni care gândeau ca mine,care simțeau ca mine. Dincolo de spațiu și timp existau oameni la fel ca mine.

Poate suntem locuitori ai aceleiași lumi – o lume interioara , mentala care este mai puternica decât  cea reala sau doar o alta dimensiune pe care doar unii o percep.

Poate asa se explica prietenia mea cu Yvonne.doamna_cu_umbrelaVittorio Matteo Corcos

Au trecut mulți ani de când Yvonne a plecat,dar amintirea ei e mereu în inima mea.

Pe la cinci ani m-am îmbolnăvit grav și am fost internata în spital. Acolo am cunoscut-o pe  Yvonne, cea care a devenit un fel de mentor . Am stat doua săptămâni în aceeași rezerva. Yvonne avea aproape 60 de ani  si un suflet foarte tânăr. Așa a rămas pana când a murit 25 de ani mai târziu. E ciudata aceasta întâlnire dacă ne gândim ca nimic nu este întâmplător în viața.

Yvonne era slăbuța, cu părul alb prins într-un coc, cu ochi visători ,de o culoare incerta verde albăstrui si un zâmbet bun. Mult mai târziu am aflat ca era descendenta unei vechi familii boierești. Trecuse prin toate răscrucile vieții  păstrându-și optimismul si iubirea. Era culta si modesta. Oamenii cu adevărat  valoroși pe care i-am cunoscut erau  oameni modești.

La câțiva  ani după ce ne-am împrietenit,mă chema pe la ea oferindu-se să mă ajute la temele de limba franceza. Făcea lecții gratuite cu copiii, bucurându-se de privilegiul de a fi înconjurata de atâta inocență  într-o lume tot mai cenușie.

Pentru mine temele erau doar un pretext. Purtam lungi conversații când în română când în franceză.

M-a învățat multe lucruri minunate. Îmi spunea mici istorioare din viața ei ,un fel de pilde și la sfârșit trăgea concluziile într-un mod amuzant . Yvonne era atât de tânără, mult mai tânără decât toți ceilalți oameni pe care-i cunoșteam ,pentru ca avea o minte deschisă.

Eu  eram timidă și aveam un simț al ridicolului foarte dezvoltat. Când eram cu Yvonne reușeam  să-mi deschid sufletul.

Spre deosebire de toți cei din jur care erau terorizați de traiul zilnic ,primeau pâinea pe cartelă și care se gândeau în primul rând cum sa mai facă rost de mâncare ,Yvonne mi-a dezvăluit faptul ca adevărata lume e cea spirituala,ca adevăratele valori sunt literatura, muzica,pictura.

Yvonne trecuse în viața prin multe grozavii și totuși își păstrase zâmbetul și bunătatea. Pierduse averi , dar cel mai mult a suferit pentru pierderea cărților. Sute de cărți pe care le cumpărase în voiajele la Paris i-au fost arse în perioada cea mai neagra a comunismului. Mi-a dăruit și mie, cu toată dragostea, câteva cărți frumos legate care ii rămăseseră în bibliotecă. Știa ca iubesc la fel de mult cărțile cum le iubea ea.

O poveste veche

O poveste veche

Îmi plac fotografiile  vechi și poveștile lor.Am sa va spun povestea Ecaterinei,mireasa din aceasta fotografie. Era în 1931 la Cozia.

Ecaterina era o tânăra draguță ,inteligenta , care se visa o mare doamna deși era dintr-o familie modesta de negustori dintr-un oraș de provincie.

S-a căsătorit la indemnul mamei

nunta 1931 001

cu un bărbat puțin mai înstărit care sa sprijine afacerea familiei. Curând a izbucnit războiul și soțul a plecat pe front. Ecaterina își mai ajuta mama la magazin pentru ca treburile gospodărești nu-i plăceau prea mult. A învățat și croitorie tot de gura mamei, dar nu se vedea trăind ca simpla croitoreasa. Învățase foarte bine la scoală și a suferit foarte mult ca nu a putut să-și continue studiile, mama considerând ca educația nu este o investiție necesara.

Ocupația preferata a Ecaterinei era sa citească și sa –și închipuie ca e eroina unuia dintre romanele pe care le citea.

Într-una din zile ,când era la magazin ,  a venit un tânăr soldat care se ocupa cu aprovizionarea cu alimente la unitatea militara din oraș. Era un tânăr înalt ,zâmbăreț și plăcut.

S-au  întâlnit de mai multe ori  pe malul Oltului,ferindu-se de privirile indiscrete pentru ca orașul era mic și toți locuitorii se cunoșteau.Pe ea oricum o știa toată lumea pentru ca se plimba des pe bicicleta prin centru.

Ecaterina s-a îndrăgostit  .

Ca eroinele din cărțile pe care le citea , a fugit cu el îmbrăcata în haine bărbătești, lăsând în urma familia,casa,părintii . La întoarcerea de pe front  soțul a mai rămas cu socrii vreo doi ani pentru ca oricum adusese capital în afacerea lor și păstra speranța ca ea se va întoarce. Mama ei Eliza ( cea scunda de lângă nașă în fotografie) a fost chiar la o ghicitoare ca sa vadă dacă Ecaterina se mai întoarce la soțul ei. Ne povestea cum femeia la care s-a dus i-a cerut sa spună pe care mort din familie vrea sa-l cheme. L-a chemat pe tatăl ei care murise în timpul primului război și de care se despărțise  certata. Femeia aceea, ghicitoarea, a picat într-un fel de somn și a început sa vorbească cu vocea tatălui ei, Valentin. „ Ce vrei Elizo , de ce m-ai chemat ?„  „Te rog tata spune-mi dacă se mai împacă Ecaterina cu Valica.” Vocea aceea a tatălui ei, de dincolo de lume , i-a spus : „Niciodată !„ Si așa a fost.

Ecaterina nu a avut la început decât dragoste. Lasase totul în urma,inclusiv zestrea ei destul de substanțială. Încet-încet a reușit să-și facă un cămin .Carol era un om capabil și muncitor și după multe peregrinări  a ajuns într-un post bun la București.Ecaterinei i s-a împlinit visul sa trăiască în capitala ca o doamna.