POVESTILE SI POEZIILE MELE

 

albastruCeața trecutului

M-am trezit cu sentimentul ca încă sunt în vis. Nu cunoșteam camera . Liniște. Nu e o liniște totala, armonioasa, e o liniște apăsătoare . O zi cenușie. O camera de hotel impersonala. Prin fereastra se vede un zid înalt și coșcovit. Dacă priveai atent, puteai vedea tot felul de figuri ca într-o ceașca de cafea.
Un ochi imens părea ca mă privește ca și cum aceste clădiri vechi ar fi fost însuflețite .

 

Din copilărie am amintirea unor zile nesfârșite în care eram mai mult singura.

Lumina slaba a zilei în camera,liniștea întrerupta doar de ticăitul monoton al ceasului ale cărui limbi se mișcau foarte încet și sentimentul acela de teama nedefinita .Sper sa nu mai am niciodată acel sentiment de singurătate.
Am rămas încă sub impresia puternică a visului.

 

Eram pe malul unei ape , era un lac liniștit peste care se cobora treptat un fel de nor, o ceata ciudata,astfel încât nu-i vedeam malurile, ca și cum lumea se termina brusc la câțiva metri de mine. M-am apropiat de malul apei și acolo era el,scria ceva pe o foaie de hârtie. Am încercat sa mă apropii,dar nu puteam înainta suficient de repede. Când am ajuns aproape de apa, el nu mai era, ca si cum imaginea lui s-a destrămat sau a fost înghițita de ceață. Pe foaia de hârtie pe care am ridicat-o de jos scria ,,să-ți iubești destinul,,
Mai am timp pana la 10 când începe cursul,sa merg sa beau o cafea.
Lia ieși în oraș și orașul o înghiți. Trecea pe străzi zgomotoase printre oameni necunoscuți. Avea din nou sentimentul acela ciudat de imagine de film vechi alb negru.
In fata Cercului Militar, Valentin a observat o silueta care i-a atras atenția, felul cum mergea ,parca fără să vadă oamenii din jur ,i s-a părut cunoscut.
Norii s-au dat la o parte din dreptul soarelui și câteva raze timide au înveselit orașul.

      

Lia. E la fel de frumoasă ca atunci când am văzut-o prima data. Pare îngândurata… …
Dacă mă grăbesc pot sa o ajung din urma.
Nu mai are parul la fel de lung. Când am văzut-o ultima data? În urma cu zece ani. Ce prost am fost că nu am știut sa o păstrez. Cum zicea bunica „Unde e minte multă e și prostie multă”.
Dacă nu ar fi fost noaptea aceea de chef ,poate viața lui ar fi fost altfel.
Grăbi pasul și o ajunse din urma.
– Lia!
Ea tresări involuntar la auzul vocii și se opri. Doi ochi albaștrii ca cel mai senin cer o priveau. Zâmbea cu ochii.
– Ce faci prin București ? Hai sa bem o cafea. Te grăbești ?
– Sunt venită la un curs, dar am puțin timp.
Au intrat într-un restaurant de pe Calea Victoriei care la ora aceea era gol. S-au așezat la o masa aproape de geamul care dădea spre strada.
Oameni necunoscuți treceau, fiecare cu gândurile lui , grăbindu-se ,agitându-se, suferind, bucurându-se : o uriașa mișcare browniana.
Chelnerul care a venit sa –i întrebe ce doresc îl cunoștea pe Valentin.
– Ce faci Ilie, cum o duci ?
– Coane,nu dau din greu, salariu-salariu, basca alte mirodenii.
Le aduse doua cafele și câteva fursecuri din partea casei.
Valentin o privi îndelung,fără sa rostească nici un cuvânt.

Unele persoane aduc atât de multă lumină .
Se gândi la viața lui ; cu o nevasta cicălitoare acasă, se dedicase total meseriei. Era singurul domeniu care-i dădea satisfacții. După revoluție posibilitățile erau cu totul altele: participa la congrese în străinătate, făcea comunicări științifice,participa la schimburi de experiența. Mulți dintre foștii lui colegi plecaseră in străinătate. Îl bătea și pe el gândul,dar avea părinții, copilul și atâtea amintiri. Daciana se adaptase repede la viața de soție de medic celebru – mergea la cosmetica,la coafor, la cumpărături…era experta la cheltuit banii. Lui nu-i păsa. Acum ca socrul nu mai avea nicio putere și se retrăsese în vilișoara lui ca într-o cochilie, ar fi putut să divorțeze,dar cum el era ocupat toată ziua,cineva trebuia sa aibă grijă de copil. Oricum viețile lor erau paralele.
Îi părea rău ca ea îi îndepărtase prietenii. Când venea cineva pe la ei, Daciana îl examina și ca o demna urmașa a tatălui, știa cum sa se comporte. Cei care aveau funcții sau afaceri profitabile ,aveau ,,potențial,, și erau primiți cu vorbe mieroase,serviți din porțelanuri scumpe și pahare de cristal. Vechii prieteni ai lui Valentin au fost alungați cu mutre acre, jigniri aruncate întâmplător ,pentru că se pricepea de minune sa descopere punctul sensibil al fiecăruia.

Sorbi din cafea și o privi în continuare . Ar fi vrut să-i spună atâtea lucruri dar se mulțumi sa o privească .
Uneori mă gândeam la ea, dacă ar aproba ce fac, dacă ar fi mandră de mine, amintirea ei era un fel de conștiința trezită de ea. Încă mai am sentimentul că am greșit față de ea și de viata mea.

– Nu te-ai schimbat …Arăți tot ca o adolescenta.
– M-am schimbat mult. Am doi copii.
Tăcerea pluti câteva minute între ei. Ea zâmbi. Poate-i zâmbea unei amintiri.
Avea câteva amintiri minunate pe care le purta în suflet așa cum ai păstra niște bijuterii într-o casetă chiar dacă nu le mai porți . Avea și câteva amintiri jalnice la care încerca să nu se mai gândească.
Intre timp învățase sa ierte și să accepte ca tot ce trăim este o lecție, ca și cum ai avea o bucata de marmura pe care o lovești ,pe urma o șlefuiești pana când devine o minune de armonie, simplitate și frumusețe ca pasarea măiastră a lui Brâncuși.
Se uita la el și nu simțea nimic,nici un sentiment . Și-a dat seama ca ea l-a iubit pe cel din amintire .
Cat de departe erau zilele când se plimbau ținându-se de mână fără să vadă nimic în jur, ca și cum ei doi ar fi fost prinși într-un uriaș glob cum sunt baloanele de săpun care plutesc câteva clipe , o imagine a perfecțiunii trecătoare.
Au fost clipe când s-a simțit frumoasă pentru ca era iubita. Sau poate iubirea era doar în sufletul ei, născută din teama de singurătate și din vise .
Au trecut doar zece ani, dar lumea s-a schimbat atât de mult încât avea impresia ca tot ce au trăit ei s-a petrecut în urma cu o suta de ani. România în comunism avea un ritm propriu de curgere a timpului, totul părea încremenit , o lume în care nici visele nu puteau zbura pentru ca se loveau de gratiile coliviei.
– Ești fericită ?
Mă întreabă de fapt dacă l-am iertat, sau mai păstrez în suflet durerea despărțirii.„ Îți va fi mai bine fără mine/ vei întâlni pe cineva care sa te iubească așa cum meriți” .                                       Ce mult au durut-o cuvintele lui.
Și-a amintit cu detașare cât a suferit după despărțirea lor, cum s-a simțit cea mai singură persoana din univers și cum fiecare stradă din oraș îi amintea de el ,răscolind durerea aceea surdă pe care încerca sa o înăbușe.
Nu am povestit niciodată nimănui,dar atunci când m-a durut sufletul foarte tare , am plecat să văd marea. Se spune ca nu trebuie sa mergi din nou în locurile în care ai fost fericit. Eu nu știam asta.
Era octombrie. M-am dus la Constanța ,aproape de Cazinou. Nu avea rost sa mai merg pe plaja noastră. . Marea pe care am văzut-o în acel octombrie era foarte diferită. Parca era o reflectare a zbuciumului meu. Valuri uriașe se loveau de țărm , se răspândeau în coloane de apa și stropi, se regrupau și se retrăgeau în mare pentru a reveni cu și mai mare furie .
Într-un fel mi-a plăcut. Marea reflecta gândurile mele. Nu mi-ar fi plăcut ca eu sa fiu trista și nefericita și să regăsesc peisajul acela de început de lume ,ca și cum nimic nu s-a întâmplat.

Acum universul meu era distrus,ca într-o pictura moderna în care fiecare element separat pare normal, dar nimic nu e la locul lui și ordinea universului e luata de haos.
Am stat și am ascultat bubuitul valurilor, am privit cerul cenușiu și apa furioasă.
Simțeam că ceva explodează și în mine și am reușit sa plâng. Am plâns mult și treptat m-am liniștit.
Cum va fi viața mea de acum ? Voi mai fi în stare să iubesc ? Ca un răspuns, marea m-a stropit din cap pana-n picioare. Cred ca arătam jalnic așa udă,plânsă și nefericită. Mi-am spus că nici marea nu mai e ce-a fost, sau nu dorisem eu să văd pana atunci decât latura frumoasa.                Și el îmi spunea mereu că viața nu e numai din alb și negru. Să deschid ochii și să văd ca totul e gri.

– Am învățat în sfârșit că fericirea mea nu depinde de ceilalți. Aș putea sa mă laud ca totul e minunat în viața mea,deși nu e așa. Încerc să trăiesc fiecare zi ca pe o aventura. Chiar dacă uneori e greu ,îmi păstrez puțin timp și pentru sufletul meu.   Copiii sunt minunați. Descopăr în fiecare zi lumea prin ochii lor.
– Au trecut 10 ani și parca a trecut o viața-spuse Val. Pe străzile astea era să mor în 89. Atunci nu m-am gândit la moarte,dar mai târziu, când am conștientizat prin ce am trecut, m-am gândit dacă aș regreta ceva din tot ce am trăit.
Si acum când privea Calea Victoriei mai avea uneori imaginea oamenilor care alergau ,zgomotul împușcăturilor ,sentimentul acela de entuziasm ,de înfrigurare și teamă , un sentiment atavic, pe care l-au mai simțit și alți bărbați care ,în decursul timpului,au fost într-o bătălie.
Ce naivi am fost: „Vom muri și vom fi liberi!”
– Mi-a povestit vărul tău ca ai fost rănit atunci.
– Nimic grav. De fapt cred ca a fost un glonț rătăcit. Norocul meu a fost ca m-a lovit în picior.
Uneori cred că pentru a redescoperi paradisul trebuie să treci prin infern.
– Ai fost și în Piața Universității în iunie ?
– Bineînțeles. Eram revoltat. Adică au murit ca proștii atâția oameni ca sa continue tot comuniștii ? Dar atmosfera a fost grozavă. Încă mai credeam că putem schimba ceva,că suntem cei mai îndreptățiți sa scăpăm odată de tot răul din țara asta.
– Din provincie lucrurile s-au văzut cu totul altfel. Manipularea a fost grandioasa. In ziare și la televizor au fost numai minciuni cu drogați care au umplut piața și vor anarhie , în timp ce tovarășul Iliescu vrea pace și ordine. De atunci am devenit circumspectă în legătura cu mass media.
– Cred ca generația noastră nu va prinde schimbarea la care am visat.
– Am crezut că va fi începutul unei lumi noi, ca vor fi îndepărtați de la conducere ticăloșii. Cât am fost de naivi. Uită-te cum e după 10 ani.
– Mă bătea gândul sa intru în politică. Înainte era secretarul de partid care tăia și spânzura, dar nici acum nu suntem departe.
Când vezi ce tupeu au toți incompetenții care ocupa funcții de conducere nu ai cum sa nu te enervezi.
– Dar tu ai o meserie frumoasa,nu ai nevoie de politica.
– Nu e chiar așa…Oricum m-am retras scârbit după ce am fost la un partid și am văzut foști securiști organizând treaba. Dar ,ai dreptate ,după ce mi s-a mai potolit revolta, mi-am reevaluat existența și cum partea cea mai buna din mine e cea legata de meserie……….Sunt șef de secție, m-a sprijinit și profesorul Pop și chiar îmi place ce fac. De câteva zile am venit din Anglia.
Sorbi din cafea și privi strada cu gândul în alta parte . După câteva clipe își îndrepta privirile spre ea.
– Mai pictezi ?
Avea un tablou de la ea pe care îl ținea în cabinet ,imaginea unui câmp nesfârșit cu ierburile unduite de vânt sub un cer albastru fără nici un nor. Avea senzația de libertate de cate ori privea tabloul acela.
– Da,mai pictez pentru mine și pentru prieteni. Nu mă mai interesează expozițiile,afirmarea,mă interesează doar exprimarea mea prin culoare.
In adolescența visase sa trăiască pentru arta. Firul destinului a fost diferit, împletit din decizii mărunte ale ei și deciziile majore ale conducătorului vremii.                                                          

   Dacă nu s-ar fi născut în comunism poate viața ei ar fi fost cu totul altfel.
A păstrat arta pentru sufletul ei ,cu îndoiala permanenta ca a îngropat talantul. Pictura reprezenta un refugiu, o lume ideala, frumusețea, armonia.

– Nu-ți pare rău ca ai ales alt drum ? Mă refer la pasiunea ta pentru arta.

– Când mă gândesc la viața am uneori sentimentul risipirii. La 20 de ani aveam în față mai multe drumuri și aveam sentimentul ca pe oricare drum voi porni, voi reuși sa fac față provocărilor. Viitorul era în mod sigur minunat și trebuia doar sa treacă anii mai repede ca sa se împlinească toate acele visuri minunate. Cu fiecare pas drumurile s-au îngustat.

Așa au fost vremurile.
Când l-am cunoscut eram o introvertita,mă autocenzuram pentru ca aveam un simț al ridicolului foarte dezvoltat. În lumea în care trăiam ,pragmatica și mediocră, nu vorbeam cu nimeni despre poeziile pe care le scriam, despre pasiunea mea pentru pictura. . M-am străduit să –mi construiesc o masca asemănătoare cu a celorlalți așa cum în liceu purtam o uniforma care mă făcea aproape invizibila.    În definitiv eram o inadaptata , nu aveam cu cine comunica. Trăiam într-un mediu limitat,cu visuri mărunte, cu bucurii mărunte,cu bârfe și mediocrități.                     

   Atunci l-am întâlnit pe el și lumea a prins dintr-o data culoare . El m-a ajutat să mă simt bine în pielea mea, să mă simt iubita. Pentru prima dată puteam să spun tot ce gândesc fără să par o ciudată.
– Eu cred ca tot ce-am trăit ,tot ce am visat, a fost important zise Val.                                        Și greșelile pe care le-am făcut au fost importante.
Fiecare pas pe care l-am făcut m-a condus aici. Dacă nu aș fi cunoscut-o poate rămâneam în continuare un tip superficial care se bucura de toate plăcerile vieții fără nicio responsabilitate.
– Și soțul tău ?
– Nu vreau sa vorbesc despre el cu tine. El este viața mea acum.
– Ai dreptate. Noi aparținem trecutului. Uneori mă mai gândesc …..cum ar fi fost dacă…………..dacă rămâneam împreuna.
Și-a adus aminte că în afara sentimentelor ,pe ei i-a legat și un mod de gândire, idealuri comune. Ea era cam intoleranta , împărțea totul în alb și negru și nu accepta ușor slăbiciunile omenești, dar nu-i judeca pe oameni, spunea ca poate viața pe care au dus-o i-a influențat.
Dacă ar fi rămas împreuna ar fi fost o femeie lângă care i-ar fi plăcut să îmbătrânească.
– Cine știe ? Noi am trăit într-o alta lume. Pentru asta am și plătit.
Ea îi privi mâinile frumoase și zâmbi.
– Mă bucur că ți-ai găsit drumul .
Val ,cel pe care-l cunoscuse ea ,era un băiat zăpăcit, superficial uneori, imatur, intra în tot felul de încurcături .Acum era schimbat și parcă pierduse ceva din bucuria aceea de a trai viața.
Când au ieșit pe Calea Victoriei mii de păsări treceau pe cerul Bucureștiului.                     Zburau la o înălțime mare .

Stolurile păreau ca nu se mai termină.

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează

Salvează