GÂNDURI DE DEMULT

Poate uneori suferim pentru ca simțim prea mult și prea acut,dar ar trebui sa fim fericiți pentru ca noi,oamenii,suntem singurii din universul acesta perfect care pot simți,care pot gândi.Suntem doar niște particule in universul acesta imens,dar suntem cei mai puternici și adevărați pentru ca avem conștiința existentei noastre și a lumii,pentru ca putem cerceta și analiza totul.

Doar noua ne-a fost data bucuria și tristețea lumii…Sa nu regretam asta. Suntem limitați in timp și spațiu,dar cel mai mărunt om reprezinta mai mult decât timpul și spațiul.

Sa ne bucuram deci pentru ca suntem,pentru ca am avut norocul de a fi oameni.

 

Publicitate

Fotografii vechi

Baile Olanesti anii 1938-1940

Olanesti -o stațiune eleganta  in perioada interbelica. Stilul arhitectonic unitar ii conferă un farmec aparte.

Automobilele parcate in fata vilei. Imagine de Cinemateca.

O fotografie cu tatăl meu in Olănești in acea perioada. Alături e Ecaterina ,cea de care v-am povestit in

O poveste veche

Natura

 

Francisc

         Francisc s-a născut într-o iarna geroasa și cu zăpada mare într-un sat dintre munți.
Când au apucat-o durerile, Ioana și-a trimis bărbatul sa caute în sat o mașina s-o ducă la spital la oraș, ca nu mai vrea sa nască cu moașa ,că  i-a mai murit un copil tot anul ala și l-a jelit până n-a mai putut și până i s-a făcut milă lui Dumnezeu de ea și i-a trimis alt copil.   A umblat bărbatul pe la mai multe case, a întrebat șoferii,dar niciunul n-a vrut să plece noaptea pe zăpada aia mare la spital la 30 de kilometri. Unuia singur i s-a făcut mila ,că-i născuse și lui nevasta de vreo trei luni și știa cum e.  Și a plecat cu camionul la oraș . Ningea grozav ,că se apropia Crăciunul și cum treceau ei noaptea pe drumul de munte prin nămeții de zăpadă, le-a ieșit în drum și o haita de lupi ,dar noroc că mașina nu s-a poticnit pe șosea.
Când au ajuns  pe la doua noaptea și au dat să se oprească la poarta spitalului ca să vadă dacă le deschide cineva, a alunecat camionul că era  ghețuș acolo și a dărâmat poarta  ,de a trebuit să o plătească .

Francisc s-a născut cu căița pe cap și doctorul a zis ca o sa fie un copil norocos . Se vede treaba ca Francisc nu trebuia să se nască acolo în satul acela de munte și numai Dumnezeu l-a trimis acolo că prea se jelise maică-sa când a pierdut celălalt băiat.
Se bucurase taică-său că are băiat și stătuse beat o săptămână.Ioana însă tot ducea frica să nu-i moara și copilul de i-l trimisese Dumnezeu,cum s-a întâmplat cu celălalt.La câteva zile a venit muma,bunica băiatului , o femeie aprigă care crescuse noua copii  . Muma a spus ca trebuie sa vândă copilul  ca să i se piardă urma și să nu-l găsească răul.  Au vorbit cu o femeie din sat,Veronica și i l-au vândut pe 2 lei . I l-au dat femeii printr-o fereastră . Veronica i-a pus numele Francisc. Numele ăsta nu l-a mai purtat nimeni în sat. Toți bărbătii din neamul lor au purtat numele de Nicolae sau Gheorghe și băiatul de a murit chiar așa s-a numit Nicolae Gheorghe și s-ar părea că din cauza asta  o fi tras și ceva păcate de la strămoși .

           Când a crescut băiatul, părinții au băgat de seama ca nu prea pot pune bază pe el ,că nu prea era bun de muncă , nu-i plăcea nici la pădure ,nici la fân și nici nu prea iubea animalele.  În satul lor de munte, oile și caprele erau viața lor și le îngrijeau mai mult decât pe copii . Se și gândeau părinții- ce-or face cu el ? că nu prea e bun de nimic,cum s-o descurca el în viață ? Nici mâncarea de-o mâncau ei nu prea-i plăcea, nici pădurile prin care mergeau sa adune ciuperci și zmeura nu le îndrăgea.  Ce-o fi cu băiatul ăsta ?

Francisc și-a descoperit repede drumul. In școala generală era cel mai bun la matematică și când îl întreba învățătorul de unde a știut el să facă problemele alea cu calcule complicate fără să-l învețe nimeni,a răspuns simplu – „din capul meu”. Iar într-o zi ,când ,răcit rău ,era internat la spitalul care se construise în comună, s-a plictisit el să stea în rezervă și a fugit în pijama și s-a dus la școală. S-au crucit toți,cum să-ți fie așa dragă școala încât să te duci în pijama?
Dacă au văzut așa ,părinții s-au gândit că o fi ceva de capul lui și să-l dea mai departe la școală . Si așa a plecat el la cea mai buna școala din județ la 12 ani și de-atunci plecat a fost.
Când a ajuns la oraș parca se întorsese acasă. Stătea la un unchi care mai găzduise și alte generații de copii din neam.Lui Francisc îi plăceau străzile aglomerate , mașinile, magazinele și-i mai plăcea și fotbalul.
Era slăbuț, foarte blond și la început colegii de clasa au mai râs de el că era venit de la țară și mai spunea cuvinte ca pe la el pe acasă. Cu timpul, le-a câștigat respectul, pentru ca era foarte bun la fotbal și a fost selectat pentru echipa de juniori a orașului. S-a împrietenit repede cu băieții de la bloc și toată lumea l-a acceptat, pentru că deși era cel mai bun la matematică ,nu era un tocilar.
Când a venit vremea să meargă la liceu, l-a convins pe taică-său  că cel mai bun liceu e la București și el trebuie neapărat sa meargă acolo. Era un liceu la care învățau majoritatea sportivilor și antrenorul lui i-a dat recomandare. Visa să devină un mare fotbalist.
A intrat într-o echipa buna din capitală . Cu școală mergea așa și așa, că nu prea avea timp de învățat, dar la matematică era tot cel mai bun.Profesorul de matematică  , autor de manuale și culegeri ,a văzut cu cine are de-a face și îl scotea zilnic la tablă. Îl mai ironiza, îl mai lua la o bere, îi mai ardea câte una , l-a făcut până la urmă să învețe matematica pentru care avea un real talent..

Când venea în vacanță, prietenii din sat îl priveau ca pe o vedeta și el le povestea tot felul de minuni din capitală,jumătate reale,jumătate inventate. Am uitat sa va spun că avea o imaginație bogata și îi plăcea să înflorească lucrurile când povestea și după un timp credea și el ce spunea.
Vedeta cum era ,tot îl luau părinții la strânsul fânului, prin munți la cules zmeură și afine,ca sa mai facă și ei un ban . Avea el bursă, dar tot mai trebuiau niște bani dacă a vrut să învețe în capitală.
Uneori părinților la părea rău  ca nu era ca ceilalți,se uitau la băieții vecinilor, erau de ajutor în gospodărie, aveau grijă de animale,mergeau la coasă și la sapă,  se pricepeau și la tâmplărie și la zidărie, tot ce e nevoie la casa omului.Francisc obosea după o jumătate de ora la fân, i se umfla o mâna,îl apuca durerea de cap, sau dacă trebuia sa bată un cui,precis se lovea peste degete cu ciocanul. Muma ,bunica băiatului,îi lua apărarea  „Domnul are socotelile lui și necunoscute-i sunt căile,poate  băiatul ăsta ajunge om mare „.
Dacă zicea muma așa… ei ce sa mai zică ?
Muma ,după ce crescuse toți cei noua copii se angajase  ca sa aibă și ea pensioara ei. Si nu-și găsise vreo slujbă ușoară, era o cale ferata care trecea prin comună și transporta minereu sau bușteni și ea se angajase în echipa care o întreținea, iarna curățau zăpada , primăvara adunau pietrele aduse de torenți.  Toată viața a purtat hainele care se cuveneau  :  ia cusută de mâna ei, basmaua neagra, șosetele și vesta de lâna împletite de ea. Si când mergea la copii la oraș, ea nu-și lăsa portul.

Într-o toamna ,înainte de plecarea la școală, l-a luat muma pe Francisc și a plecat cu el să se roage la mănăstire.Era o mânăstire între munți la care se ajungea greu . După ce au coborât din autobuz au mai mers vreo 10 kilometri pe jos.   Era pe vremea comuniștilor și oamenii mergeau mai cu fereală la biserică și copiilor li se  spunea la școala că tot ce ține de biserică și credință sunt prostii. Știința a dovedit că omul se trage din maimuță și bisericile au fost inventate ca să-i prosteasca pe oameni, și   să-i facă ascultători.
La mânăstire  s-a rugat muma pentru el și l-a învățat și pe el să se roage  . I-a spus ca dacă în viață îi va fi greu , că plecat de acasă de mic nu-i e ușor,să se roage la Maica Domnului și precis îl va ajuta și-l va feri de tot ce e rău.Acolo era și un preot cu har. Francisc nu știa ce înseamnă asta, dar a înghețat când preotul i-a spus câteva cuvinte din care și-a dat seama că știe totul despre el. Era ca atunci în copilărie când l-au pus la un aparat și i-au făcut o fotografie în care i se vedeau oasele. Preotul i-a zâmbit, l-a mângâiat pe cap și i-a spus „ ai sa ajungi departe cu învățătura ,dar ai grija sa nu te abați de la calea cea dreapta.”

La întoarcere se simțea mai ușor. Cum mergeau ei la vale se simțea așa de ușor că ar fi putut zbura.

A ținut minte drumul acesta și ,mult mai târziu, când a avut probleme din care nu știa cum să mai iasă ,s-a dus acolo la mânăstirea dintre munți și i s-au limpezit gândurile și a știut ce are de făcut.

Deșertăciune

Suntem nemulțumiți pentru lucruri mărunte,ne certam din orgolii prostești,ne suparăm pentru nimicuri.Si uneori,brusc,avem sentimentul ca totul e deșertăciune.

Trebuie sa fim recunoscători pentru fiecare zi în care nu se întâmplă nimic.O zi în care nu se întâmplă nimic este de fapt o zi buna.

Tragedii sunt peste tot,parca mai multe ca niciodată.In lume sunt cutremure,atentate,boli si moarte.Si in micul meu univers ,biroul si colegii lângă care petrec atâtea ore in fiecare zi , se întâmplă tragedii :boli,sinucideri,accidente.

Sub impresia traumatizanta a unui astfel de eveniment îmi vine în gând un singur cuvânt „deșertăciune”.

Cum poți trece de asa ceva? Cum poți merge mai departe? Uneori viata pare lipsita de sens. Fericiți cei ce se pot ruga.

 

PORUMBELUL

am primit o vizita neașteptată.Un pui de porumbel ,speriat de pisica mea, a intrat in camera și a aterizat pe șifonier.

Ce dezamăgire pentru Pisi ca nu a reușit sa se urce acolo.             Am dat-o afara si am ajutat puiul sa plece.Nu a rămas supărata pe mine.Acum sta lângă fereastra și așteaptă…..poate vine iar.

Imagini de altadata

dream

Gand de august

Mi-e dor de vremea când copiii erau mici și puteam sa ma joc alături de ei.Mi- dor de fiecare descoperire a lor,de curiozitatea vârstei,de naivitatea lor.Uneori am impresia ca ei au crescut prea repede și eu am rămas acolo in copilărie.Eu desenez,fotografiez norii,adun pietre frumoase din rau și mi le pun pe pervazul ferestrei.

Ei au preocupări serioase,sunt la începutul bătăliei ,fac strategii și nu accepta decât victoria.Recunosc ,eu am fost înfrânta in bătălia asta.Din tot ce-am visat putin s-a îndeplinit și acum încerc sa recuperez timpul pierdut in activități care nu meritau atâtea sacrificii.M-am adaptat la vremuri,m-am ambiționat sa fiu foarte buna in domenii care de fapt nu-mi plăceau, numai pentru a dovedi ca pot.Pentru a dovedi cui? Mie sau imaginii mele?

Recitesc jurnale de demult și redescopăr adevăratul eu pe care intr-un fel l-am trădat.

Priviri