Fotografii vechi

Am fost de curând în Sibiu și m-am bucurat de frumusețea clădirilor vechi,de detalii arhitectonice pline de farmec, de atmosfera calma a străzilor cu case îngrijite .
Orașul meu e un oraș liniștit, așezat intre dealuri,cu o clima buna.
In copilăria mea orașul era mult mai mic,erau doar câteva blocuri,în rest case frumoase cu grădini și un centru cu multe magazine la parterul unor case construite la începutul secolului trecut.
După ce am plecat la facultate au fost demolate toate clădirile vechi și frumoase ,tot centrul și în locul lor au fost ridicate blocuri fără personalitate . M-am simțit ca după un cataclism. Camera mea în care am visat,străzile pe care m-am plimbat ,toată copilăria și adolescenta mea dispăruseră.
Adevăratul oraș a rămas doar în amintirile mele.E un sentiment straniu sa revezi în gând case și străzi și oameni care nu mai sunt. O lume dispărută pentru totdeauna.

videoplayback

Anunțuri

Gânduri pentru astăzi

Un sentiment de tristețe.Neliniști pe care încerc sa le alung.

Uneori mai am stări hai sa nu zic „depresive” ca suna prea medical…stări de gol sufletesc. Stau prea mult la serviciu,banii nu ne ajung și am senzația ca nu voi mai scapă niciodată de datorii.Și-n afara de asta -La malentendu.Nimeni nu mai are timp sa asculte argumentele celuilalt ,ce argumente ? nimeni nu mai are răbdare sa asculte pur și simplu…

Nu-mi plac oamenii care urăsc.Ma întristează.Nu-i înțeleg pe cei care nu pot ierta.Nu înțeleg oamenii agresivi.Orgoliul sa fie cauza? Poate .

O zi ca oricare alta din lungul sir al zilelor risipite……

Dar e și mâine o zi,nu-i asa?

Amintirile mele agrare

1.

Alerg pentru a  nu întârzia la liceu. Îmi verific instinctiv cordeluța de plastic care îmi ține părul și emblema  pe care este trecut numărul matricol și numele liceului. In fața porții liceului mă opresc să-mi trag uniforma mai spre genunchi. Din curtea liceului se aude deja imnul național. Elevii s-au aliniat pentru gimnastica de înviorare în stil coreean. Mă strecor și mă aliniez printre ceilalți elevi sperând sa fiu invizibila . Directorul liceului cu statura lui masiva se apropie de poartă și începe să strige fără a mai avea nevoie de megafon .

– Bă tâmpitule ! la ce ora am spus sa fiți în curtea scolii ?

Nefericitul prins astăzi și-a aranjat părul cu fixativ pentru a nu atrage atenția directorului, dar degeaba.

– Bă, ce e cu părul ăsta? Mâine  să vii la mine cu tac-tu de mâna, tuns!.

Cu tac-tu tuns! – adăuga și „golanii” care asista la scenă.

Trag de uniformă să pară mai lunga.  Aliniați facem câteva mișcări de înviorare în scârba.

Directorul ne face semn să ne apropiem de scările pe care își va ține cuvântarea.

– Mâine la ora 7 să veniți îmbrăcați de muncă. Practica agricola se va face la cules de mere. Nu râde prostovane, că nu e de râs. Să nu mă faceți de râs , să vă faceți norma.

Nu este prima dată când avem activități în agricultură. IAS-urile ne așteaptă .

A doua zi dimineața  ne-am adunat în curtea liceului și am pornit, însoțiți de câțiva profesori, semi-încolonați ,spre livezile de la marginea orașului. Si activitatea asta are avantajele ei. Suntem  îmbrăcați cat mai pestriț,(stil hippie sperăm noi, dornici să fim în pas cu lumea în care trăim și pe care o cunoaștem doar din reviste sau filme ). Mi-am lăsat și eu părul lung despletit în bătaia vântului. La activitățile agricole nu ne mai stresează nimeni cu uniforma, părul legat, panglica alba pe cap și alte chestii din astea de înregimentare și uniformizare. Traversăm tot orașul. Mergem încet târându-ne picioarele ca să tragem de timp. Septembrie cald, dealuri frumoase, ascultăm muzică la un casetofon pe baterii –Deep Purple – Sweet child in time. Muzica e înregistrată de la posturi de radio străine. Daca ar fi după director, am asculta cântece patriotice.

Adun merele in lădițe. Un băiat se oferă să mă ajute sa car lădițele la capătul rândului. E un băiat mai mare pe care l-am observat pe holurile liceului ,dar cum eu mă simțeam invizibilă în uniformă, credeam ca nu m-a observat. Avem o pauză ca să  mâncăm pachetul adus de acasă. Ne așezam pe iarba.  Băiatul îmi zâmbește și mă privește cu ochii mari și verzi.

 

  1. București câțiva ani mai târziu.

Mă aranjez în oglinda. Putin fard de pleoape bleu. Am o rochie foarte frumoasa, din pânza topită turcoaz și sandale romane. La doua străzi distanta e Aula Academiei de Științe Economice în care se va face deschiderea noului an universitar. Mă grăbesc să nu întârzii.

Sala e foarte frumoasă,cu pictura murală ca o catedrală. Rectorul ține un discurs motivant.

Mă simt bine. In sfârșit studentă. Visez cu ochii deschiși – sunt în București,aici e capitala,voi avea posibilitatea să cunosc oameni deosebiți, nu ca în provincie,voi merge la spectacole de teatru, la expoziții de pictura, la concerte  ….

La sfârșitul ceremoniei Rectorul face un anunț scurt pe un alt ton :

– După cum știți probabil, avem datoria cetățenească să ajutăm la strângerea recoltei. Practica agricolă a studenților din anul întâi se face timp de o luna de zile în localitățile  Roseţi pentru fete si Ostrov pentru băieți.

Început de octombrie cald.  De jur împrejur porumb. Parca toată planeta ar fi  o imensă plantație de porumb și oricât ai merge , în orice direcție, nu vei vedea decât porumb. La cantină cineva a pus muzica la boxe. Cânta Bee Gees o melodie in voga.

 

11071718_1446324835662564_7761394186053989195_n

MEDI WECHSLER DINU – O CONTEMPORANĂ INTERBELICĂ de Luiza BARCAN

medi-wechser-dinu-marea-la-balcicMarea la Balcicmedi-5medi-3

Editura și Revista Niram Art, Madrid

Mai mult decât istoria ne pot surprinde uneori oamenii care o fac şi o trăiesc. Rămânem uneori de-a dreptul uimiţi că generaţii din epoci diferite se mai pot întâlni la modul concret şi că pot comunica direct.

Printre mulţii artişti plastici ai României contemporane se numără o doamnă a picturii interbelice şi postbelice care a împlinit pe 22 decembrie 2009 venerabila vârstă de 101 an. Medi Wechsler Dinu, ultima supravieţuitoare a unei generaţii strălucite de oameni de cultură a fost până acum câţiva ani aproape necunoscută, la fel ca şi opera ei căreia, având privilegiul să o cercetez îndeaproape, i-am putut constata vastitatea, valoarea şi unicitatea.

O nedreptăţită a istoriei, o pribeagă mult timp, din copilărie şi până spre deplina maturitate când, în fine, şi-a putut afla un loc unde să trăiască şi să lucreze, Medi Wechsler Dinu ar putea constitui nu doar un model artistic, dar şi un model…

Vezi articol original 3.799 de cuvinte mai mult

Yvonne

Nu sunt o persoana sociabila.În copilărie îmi găseam adevărații prieteni în cărți. Descopeream cu uimire că în alte colțuri ale acestei lumi erau oameni care gândeau ca mine,care simțeau ca mine. Dincolo de spațiu și timp existau oameni la fel ca mine.

Poate suntem locuitori ai aceleiași lumi – o lume interioara , mentala care este mai puternica decât  cea reala sau doar o alta dimensiune pe care doar unii o percep.

Poate asa se explica prietenia mea cu Yvonne.doamna_cu_umbrelaVittorio Matteo Corcos

Au trecut mulți ani de când Yvonne a plecat,dar amintirea ei e mereu în inima mea.

Pe la cinci ani m-am îmbolnăvit grav și am fost internata în spital. Acolo am cunoscut-o pe  Yvonne, cea care a devenit un fel de mentor . Am stat doua săptămâni în aceeași rezerva. Yvonne avea aproape 60 de ani  si un suflet foarte tânăr. Așa a rămas pana când a murit 25 de ani mai târziu. E ciudata aceasta întâlnire dacă ne gândim ca nimic nu este întâmplător în viața.

Yvonne era slăbuța, cu părul alb prins într-un coc, cu ochi visători ,de o culoare incerta verde albăstrui si un zâmbet bun. Mult mai târziu am aflat ca era descendenta unei vechi familii boierești. Trecuse prin toate răscrucile vieții  păstrându-și optimismul si iubirea. Era culta si modesta. Oamenii cu adevărat  valoroși pe care i-am cunoscut erau  oameni modești.

La câțiva  ani după ce ne-am împrietenit,mă chema pe la ea oferindu-se să mă ajute la temele de limba franceza. Făcea lecții gratuite cu copiii, bucurându-se de privilegiul de a fi înconjurata de atâta inocență  într-o lume tot mai cenușie.

Pentru mine temele erau doar un pretext. Purtam lungi conversații când în română când în franceză.

M-a învățat multe lucruri minunate. Îmi spunea mici istorioare din viața ei ,un fel de pilde și la sfârșit trăgea concluziile într-un mod amuzant . Yvonne era atât de tânără, mult mai tânără decât toți ceilalți oameni pe care-i cunoșteam ,pentru ca avea o minte deschisă.

Eu  eram timidă și aveam un simț al ridicolului foarte dezvoltat. Când eram cu Yvonne reușeam  să-mi deschid sufletul.

Spre deosebire de toți cei din jur care erau terorizați de traiul zilnic ,primeau pâinea pe cartelă și care se gândeau în primul rând cum sa mai facă rost de mâncare ,Yvonne mi-a dezvăluit faptul ca adevărata lume e cea spirituala,ca adevăratele valori sunt literatura, muzica,pictura.

Yvonne trecuse în viața prin multe grozavii și totuși își păstrase zâmbetul și bunătatea. Pierduse averi , dar cel mai mult a suferit pentru pierderea cărților. Sute de cărți pe care le cumpărase în voiajele la Paris i-au fost arse în perioada cea mai neagra a comunismului. Mi-a dăruit și mie, cu toată dragostea, câteva cărți frumos legate care ii rămăseseră în bibliotecă. Știa ca iubesc la fel de mult cărțile cum le iubea ea.